Părinți informați.
Adolescenți protejați.

Prevenția începe înainte de primul contact cu substanțele psihoactive.

Nu există o vârstă la care să putem spune că, de mâine, copilul intră „în zona de risc”. Un copil poate auzi despre substanțe psihoactive cu mult înainte de primul contact direct cu ele. Un debut mai precoce al consumului este asociat cu un risc mai mare de progresie spre forme mai intense de consum și spre tulburări asociate acestuia. Prevenția începe înainte de consum, pentru că relația se construiește înainte de criză. Acest lucru înseamnă să construiți din timp capacitatea copilului:

1. de a spune „nu” fără să simtă că își pierde locul în grup;
2. de a cere ajutor;
3. de a spune adevărul chiar și când e dificil.

Când vorbim despre consumul de droguri, există trei mituri de lăsat în urmă.

• „Copilului meu nu i s-ar putea întâmpla”Mit

  Consumul de substanțe nu ține de un anumit tip de copil sau de un anumit tip de familie; cercetările nu au reușit să identifice un profil stabil și predictibil al adolescentului care va consuma.

• „Totul ține de anturaj”Mit

  Decizia de a consuma are mai multe cauze (curiozitate, nevoie de apartenență, emoții puternice greu de gestionat etc.) și apare la întâlnirea dintre cine este el, ce îi lipsește în momentul acela, prin ce trece, cât de periculos crede că este lucrul respectiv, ce se întâmplă acasă și ce se întâmplă în dinamica de grup.

• „Dacă a încercat o dată, e dependent”Mit

  Experimentarea nu este totuna cu dependența, dar nici nu e lipsită de risc; în final, tendința spre adicție și ceea ce o motivează sunt factorii decisivi în dezvoltarea dependenței.

Nevoia de apartenență cântărește mult în alegerile copilului.

Pentru adolescent, întrebarea nu e doar „Vreau sau nu?”, ci „Dacă spun nu, mai aparțin grupului?”. În pofida credințelor comune, presiunea grupului e adesea tăcută, iar studiile spun că simpla prezență a indivizilor din același grup crește asumarea riscurilor.

Factorii de risc nu sunt cauze, iar factorii protectori nu sunt garanții.

Cercetările vorbesc despre probabilități, nu despre certitudini, atunci când studiază dinamica din viața adolescentului. Printre factorii protectori se află:

• implicarea și sprijinul familiei în frământările minorului;
• relația apropiată părinte–copil, bazată pe încredere;
• limite clare și consecvente;
• prieteni și grupuri cu norme sănătoase;
• cunoașterea activităților și anturajului adolescentului;
• accesul la ajutor psihologic sau medical atunci când este nevoie;
• dezaprobarea calmă și explicită a consumului;
• activități structurate și contexte în care adolescentul se simte validat și încurajat.

Monitorizarea nu înseamnă control total.

E bine să știți unde e, cu cine și când se întoarce, însă nu uitați că cea mai valoroasă informație rămâne cea pe care adolescentul alege să v-o spună singur.

„Drog” nu înseamnă doar „substanță ilegală”.

Alcoolul, tutunul, codeina, unele calmante și solvenții sunt considerate tot „droguri”. Medicamentele devin un risc când sunt folosite în afara indicației medicale sau în alte doze decât cele recomandate.

Substanțele psihoactive au trei efecte principale asupra creierului.

• Depresoare

  Relaxează, dar scad vigilența și respirația.

  alcool, calmante, opioide

• Stimulante

  Dau energie și suprasolicită organismul.

  cocaină, amfetamine

• Halucinogene

  Alterează percepția.

  LSD, ciuperci

Canabisul, ecstasy-ul și „etnobotanicele” au efecte mixte.

Noile substanțe psihoactive sunt imprevizibile.

Compoziția și concentrația diferă de la un produs la altul, chiar dacă ele se regăsesc sub același nume. Uneori nici cei care distribuie sau consumă nu știu ce substanțe propriu-zise conține produsul respectiv.

Un drog nu arată neapărat cum ne imaginăm.

Substanțele cu efecte psihoactive apar în forme foarte variate: de la plante uscate, pulbere, cristale, pastile, lichide sau rezerve de vape până la produse care se aseamănă mult cu timbre, vitamine, jeleuri ori bicarbonat.

Testarea toxicologică înlocuiește bănuiala cu o informație clară, dar aceasta trebuie privită numai ca un punct de plecare pentru o discuție constructivă.

Un rezultat negativ vă poate oferi informații valoroase, dar nu înlocuiește atenția dumneavoastră față de starea și comportamentul adolescentului.

Intoxicațiile (consumul de substanțe) se manifestă prin semne și simptome.

Distincția dintre ele este aceea că semnele le vedeți, iar simptomele le aflați prin dialog. Semnele sunt ceea ce puteți observa la cealaltă persoană: cum se comportă, arată, vorbește sau se mișcă, în timp ce simptomele sunt ceea ce simte aceasta.

Fiecare clasă de substanțe are efecte diferite.

În timp ce stimulantele au ca efect, în general, agitație, vorbire rapidă, insomnii, comportament hiperactiv, consumul de substanțe din clasa depresoarelor generează somnolență, scăderea vigilenței, mers nesigur și stare de calm. Clasa substanțelor psihedelice are ca efect principal apariția halucinațiilor, cu alterarea percepției timpului și spațiului. Pe lângă acestea există și clase cu efecte mixte ori necunoscute.

Modul de consum al unei substanțe generează semne caracteristice și presupune de multe ori un instrumentar specific.

Fumatul, prizatul, injectarea, aplicarea pe gingii sau pe limbă ori inhalarea sunt moduri de consum ale substanțelor psihoactive, fiecare fiind însoțit de semne specifice, precum voce răgușită, sângerări nazale, gingii iritate, urme de puncții venoase etc. Pe lângă semne, obiectele precum foițe, bancnote rulate, paie tăiate scurt, punguțe tip zip, blistere, bucățele de hârtie asemănătoare timbrelor ori seringile indică, de asemenea, modul de consum.

Câteva lucruri de avut în vedere până vine ambulanța.

1. Nu-l lăsați singur.
2. Dacă respiră, dar nu răspunde, așezați-l pe o parte.
3. Nu-i provocați vărsături; nu-i introduceți degetul ori alt obiect în gură.
4. Păstrați ce ați găsit și predați echipajului medical.

Drogul poate deveni „medicament”.

Adolescentul îl poate folosi ca strategie de autoreglare emoțională, ca să calmeze emoții și sentimente intense precum anxietatea, tristețea, furia, singurătatea sau golul interior. Atunci când consumul de substanțe psihoactive este confirmat, întrebarea de la care ar trebui să pornim este următoarea: „Ce încearcă adolescentul să rezolve prin consum?”, pentru că uneori în spatele unei dependențe se află o suferință, adicția fiind consecința și nu cauza principală a problemei.

Unele afecțiuni cresc vulnerabilitatea copilului în raport cu consumul de droguri.

ADHD, tulburările de comportament, depresia și anxietatea apar adesea asociate cu consumul de substanțe psihoactive. La copii, depresia arată diferit, adesea ca iritabilitate ori toleranță scăzută la frustrare, nu ca tristețe. Nu orice adolescent cu o astfel de afecțiune va consuma, după cum nu orice adolescent care consumă are o tulburare psihică.

Nu există un semn specific al consumului de droguri, iar niciun semn izolat nu dovedește consumul.

Este important de observat dacă există schimbări bruște față de funcționarea obișnuită, asocierea mai multor semne și simptome, precum și care este evoluția lor în timp.

Întâi conectare, apoi corectare.

Scopul discuției cu copilul nu trebuie să fie acela de a obține o mărturisire din partea lui, ci acela de a păstra legătura cu el și de a înțelege ce se întâmplă cu el. Este important să vă arătați preocuparea față de stările prin care trece, să simtă că înțelegeți că se află într-o etapă mai dificilă și să-i transmiteți mesajul că nu este singur și că împreună puteți găsi o rezolvare pentru orice problemă cu care se confruntă. Rolul părintelui este de a observa, de a menține relația cu copilul și de a facilita accesul la ajutor, adică la un specialist în sănătate mintală.

Nu trebuie să dovediți o problemă ca să cereți o evaluare.

Mergeți la un specialist când schimbările persistă, când există suspiciune sau recunoaștere a consumului ori când vă simțiți depășiți. Medicul psihiatru evaluează gravitatea, caută ce se află în spatele consumului, deosebește experimentarea de dependență și tratează când e nevoie.

Părintele observă, specialistul evaluează, împreună interveniți.

Întrebarea potrivită nu e „Cum să-l fac să mă asculte?”, ci „Cum fac să știe că poate vorbi cu mine?”.

Adolescentul care simte că poate vorbi acasă cere ajutor mai devreme, înainte ca problema să devină criză. Important este să reținem că, la această vârstă, are nevoie de un adult de încredere, nu neapărat de un prieten.

Comunicarea nu previne toate alegerile riscante, dar poate face diferența între un adolescent care trece singur printr-o situație dificilă și unul care știe unde poate găsi ajutor.

Ea poate fi o ușă deschisă sau una închisă. Astfel, atunci când adolescentul știe că poate intra pe ușa deschisă fără să fie judecat, cresc șansele să vorbească, să ceară ajutor și să accepte sprijinul părintelui. Dacă se teme că va fi umilit sau pedepsit imediat, poate ascunde tocmai lucrurile pentru care avem nevoie să fim disponibili.

Primele secunde decid conversația.

Când aflați ceva greu:

1. Respirați.
2. Nu interogați.
3. Separați urgența de furie.
4. Mulțumiți-i că v-a spus.

Porniți de la ce crede el („Ce știi tu despre droguri?”), nu de la frica voastră.

Validați emoția, nu comportamentul.

Emoția este ceea ce simte adolescentul, în timp ce comportamentul este ceea ce face cu ceea ce simte. El are voie să simtă orice, însă este important să-i transmiteți că nu orice comportament e acceptabil.

Utilizați limitele, nu controlul.

Adolescenților le este, de obicei, mai ușor să accepte limitele când înțeleg că scopul lor nu este controlul, ci siguranța, responsabilitatea și libertatea. O limită bună e clară, scurtă și aceeași în fiecare zi. Limitele sunt instrumentul libertății de care ne bucurăm ca persoane în condiții responsabile.

Ca părinți, câteodată greșiți – important este să reparați.

Uneori puteți reacționa prea puternic sau spune lucruri pe care apoi le regretați, din teamă, oboseală sau îngrijorare. Important este să puteți reveni, să recunoașteți când ați greșit și să reparați relația cu adolescentul vostru. Curajul de a spune „Îmi pare rău” nu vă știrbește autoritatea.

Consumul de droguri la adolescenți se află la intersecția a două domenii cu logici diferite: cel medical și cel juridic.

Medicina privește consumul ca pe o problemă de sănătate – o intoxicație, o dependență, o suferință psihică ce trebuie înțeleasă și tratată. Dreptul îl privește prin prisma faptei, a responsabilității și a consecințelor. Între cele două se află un copil care nu mai este copil, dar nici adult.

Consumul de droguri la adolescenți trebuie privit în primul rând ca o problemă de sănătate și de protecție a minorului, dar poate deveni simultan și o problemă pentru siguranța socială.

Sub influența substanțelor, adolescentul poate avea comportamente care pun imediat și direct în pericol viața lui, dar și a celor din jur.

Adolescentul poate deveni și victimă a manipulării, influențării sau exploatării de către alte persoane.

Faptul că participă la transportul, păstrarea sau distribuirea unor substanțe nu înseamnă automat că înțelege pe deplin rolul în care a fost atras sau consecințele juridice ale faptelor sale.

Drogurile ajung la adolescenți mai ales prin telefon.

Ofertele circulă pe rețele și în aplicații, cu mesaje codate sau care dispar. Pentru adolescent, această cale are aparența siguranței: nu vede un infractor, ci un profil de pe telefon, cu o prezentare atractivă.

Răspunderea penală a minorului depinde de vârstă.

• Sub 14 ani

  Nu răspunde penal.

• 14 – 16 ani

  Răspunde doar dacă o expertiză medico-legală psihiatrică arată că a avut discernământ.

• Peste 16 ani

  Răspunde penal.

Minorilor li se aplică măsuri educative neprivative sau privative de libertate.